duminică, 5 aprilie 2009

Leapsa, trei in una...

Am crezut ca am doar doua restante la leapsa, dar am aflat ca sunt trei, mai aveam una de la Sunshine.

Tu dupa ce tanjesti? - Sa vin seara acasa si sa il gasesc pe Radu in fata computerului, sa il vad zambind si in clipa in care ma imbratiseaza sa uit tot ce a fost rau si urat in ziua aceea...

Cand ai spus ultima oara “Te iubesc”? - Azi dimineata cand m-am trezit...

Defineste fericirea in 3 cuvinte: - Ortansa, Radu, liniste.

Cand ai fost ultima oara fericit(a)? - Sunt o femeie fericita.

Ce crezi ca te face fericit(a)? - Fiica mea, iubitul meu, prietenii mei, soarele, marea, muntele, viata cu tot ce e bun si frumos in ea.

Cand te-ai gandit ultima oara la fericirea ta? - O simt, o respir, o traiesc in fiecare zi.

*** *** *** *** ***

My first...

Car: Nu am permis de conducere, asa ca masina e doar un vis...

Trip within the borders: Mangalia

Trip abroad: Pretoria

Memory: Nucul sub care visam in fiecare zi in curtea casei bunicului...

Pet: Canarul galben care se numea GHI.

Crush: Aveam sase ani si obiectul pasiunii mele era Antonio, vecinul de la etajul I.

Discovery: Faptul ca lacrimile sunt fierbinti si sarate...

Job: Reporter de teren la Radio Tinerama.

Idol: Sophia Loren

Creation: O rochie pe care am imbracat-o la o petrecere cu colegii si nimeni nu ma credea ca am facut-o eu. Am cusut-o de mana!

*** *** *** *** ***

Meet the Fockers

In clasa a IX-a facusem o pasiune pentru un coleg de clasa. Intamplarea facea sa avem acelasi nume de familie. Dirigintele nostru, remarcabilul profesor de limba si literatura romana Mircea Handoca, a incurajat prietenia noastra si la prima sedinta cu parintii din vietile noastre de liceeni, le-a oprit pe mamicile noastre sa le spuna ca ar fi incantat daca si ele ar fi de acord ca ne sta foarte bine impreuna.

In tot acest timp, noi doi si restul gastii bantuiam pe langa liceu asteptand cu infrigurare sa iasa mamicile de la sedinta, nu de alta dar aveam si niste absente... Nici prin minte nu ne trecea ca le va spune dirigintele. Eu tin minte ca eram imbracata in niste jeansi peticiti si cu un tricou lalau, cu parul vraiste, in cel mai pur stil al anilor '80. Imaginati-va cum am ramas cand ne-am vazut mamele iesind la brat pe poarta liceului. Am ramas cu gura cascata la modul propriu si nu am reusit sa scot un sunet. Am fost invitate la cafea la ei acasa si tin minte ca toata lumea zambea iar mie mi-a fost imposibil sa revin la vorbirea articulata pret de o ora...

Sper ca m-am achitat onorabil de restante si ca sa nu mai existe dubii ca mie imi place acest joc, dam leapsa mai departe: Little Miss Sunset, Nina si cine mai pofteste...


miercuri, 25 martie 2009

Life on fast forward

Buna seara!
Nu stiu voi, dar mie nu-mi ajunge timpul. O vreme am fost suficient de naiva incat sa cred ca pot tine pasul cu el, timpul. N-a mers!
Realitatea e ca nu mai am timp pentru nimic.
Spun unii ca ar exista o explicatie stiintifica pentru asta. Cica rezonanta Schumann ar fi de vina. "Timp de mii de ani, rezonanta Schumann sau pulsul Terrei, a fost de 7,83 cicli pe secunda, constanta fiind folosita in domeniul militar. Insa, din 1980, rezonanta a inceput sa creasca incet, acum fiind de 12 cicli pe secunda. Acest lucru inseamna ca ziua are numai 16 ore, in loc de 24, cat era odinioara si de aceea nu ne ajunge ziua pentru tot ce avem de facut". Acesta a fost un citat din categoria "ce mai primim pe mail".
Radem, glumim, dar realitatea e cruda.
Voi cum va descurcati?

marți, 17 martie 2009

Mi-e dor de Casa Eliad

In drum spre birou trec zilnic pe langa Casa Eliad. Pe langa ce a mai ramas din Casa Eliad mai precis...
O vila construita in anul 1851, situata in centrul Bucurestiului, pe strada Mircea Voda la nr.5. Era locul ideal unde sa te ascunzi cu prietenii, sa asculti muzica de cea mai buna calitate cu o sticla de bere intr-o mana si cu o tigare in cealalta. Acum a ramas doar o amintire...
Cativa tembeli din administratia locala au decis ca trebuie inchis, asa ca au pus catuse acestui loc. Motivatie? Probabil exista undeva in catastifele lor slinoase. Ce n-au inteles ei, este ca amintirile nu ni le pot lua. Casa Eliad va exista mereu in sufletele noastre.
Imi pare rau ca nu pot inventa cuvinte pentru a descrie atmosfera acelui loc. Cei care nu stiu cum aratau restaurantele anilor '80, nu stiu daca pot crea cu ochii mintii o imagine.
Cand intrai te intampina un miros si o imagine specifice acelor ani. Draperia de la intrare, lambriuri vechi si scaune tapitate, sute de poze cu artisti folk din toate timpurile, instrumente muzicale agatate pe ziduri, pe un perete intreg, Vali Sterian si Vasile Seicaru, lume amestecata, decenta, bere bauta direct din sticle, fum de tigare, preturile ca pentru noi amarastenii frumosi ai acelor vremuri, mancare de-a noastra romaneasca, buna si fara fite... Un loc unde mergeam cu prietenii nu ca sa fim vazuti ci, ca sa fim impreuna. Un loc unde nu existau vedete, desi uneori la masa de langa noi stateau mari nume ale folkului romanesc. Un loc care acum nu mai exista...
Sa ne amintim cu drag de Casa Eliad, iar daca printre voi se afla veterani, asa ca mine, va astept sa povestim ca intre prieteni...

sâmbătă, 14 martie 2009

De ce nu e sanatos sa insulti un scorpion

Obisnuiesc sa le spun mereu oamenilor din jurul meu ca nu exista "nu pot", exista "nu vreau". Aici si acum fac o promisiune ferma. Nu voi mai spune niciodata asta.
Credeam ca e suficient sa vreau ceva si voi gasi resursele sa pot, dar nu e asa. Credeam ca am solutii pentru orice, dar nu am.
Mi se spune mereu ca sunt o femeie puternica. Sunt si fac ceea ce face o femeie puternica atunci cand oboseste. Ma opresc, ma regrupez si merg mai departe.
Ma incearca sentimente pe care nu le-am mai trait de mult timp. Frustrare, neputinta, furie. Cineva a deschis cutia Pandorei acum ceva vreme si a eliberat toti monstrii pe care ii ascunsesem acolo.
Am crezut ca pot, am crezut ca am uitat, am crezut ca nu mai doare... dar se vede ca unele rani nu se inchid niciodata...
Am crezut ca e bine sa nu caut vinovati ci solutii.
Am crezut ca daca sunt corecta vor fi si ceilalti.
Am crezut ca trebuie sa intind mana, dar am ramas cu ea intinsa.
Am crezut ca trebuie sa intorc si celalalt obraz si acum ma ustura.
Am crezut ca oamenii se schimba, dar oamenii nu se schimba peste noapte, cei mai multi sunt fundamental rai si nu fac niciun efort sa schimbe asta.
Am crezut cu tarie ca cea mai grea pedeapsa pentru cel care m-a insultat este sa dezvolte constiinta, sa priveasca adanc in sufletul lui si sa simta durerea pe care mi-a provocat-o mie si celorlalti. Asta asa e, dar pentru asta trebuie sa ai suflet, nu sa fii un pitencatrop cu par pe inima.
Exista un personaj in lumea asta mare caruia ii declar razboi si fac asta aici. A facut greseala sa ma subestimeze, sa-mi iroseasca timpul si sa ma minta. Nu este tocmai cel mai inteligent lucru sa insulti un scorpion.
Sunt furioasa in primul rand pe mine, pentru ca am crezut tot ce am spus mai sus, pentru ca am ranit-o pe fiica mea, pentru ca acum stau si scriu aici in loc sa fiu cu prietena mea care isi sarbatoreste ziua de nastere, pentru ca fac greseli si ranesc oameni pe care ii iubesc.
Am calitati extraordinare si defecte pe masura, dar cine e perfect? Furtuna emotionala a atins apogeul si temperamentul meu distrugator capata proportii amenintatoare. Nu cunosc frica si nu permit nimanui sa-mi intineze spiritul. Ma aflu intr-o zona periculoasa, sunt macinata de vinovatie si de angoase. Nu-mi place sa fac victime colaterale, nu-mi place sa ranesc oamenii pe care ii iubesc, de aceea razbunarea va fi crunta.
Stiu ca dorinta de razbunare nu este un sentiment tocmai inaltator, dar voi iesi din aceste cotloane intunecate la fel de puternica si de pura. In cazul acesta, razbunarea va aduce echilibru si va diminua stresul. E mai ieftina decat un terapeut si mai sanatoasa decat inghetata mancata noaptea cu lingura, direct din cutie.
Pastrez secrete intunecate care m-au coplesit, dar stiu ca forta mea interioara ma va ajuta sa depasesc aceasta etapa. Nu sunt mincinoasa, sunt mai degraba brutal de sincera. Sunt incredibil de loiala celor asemeni mie, celor care imi castiga respectul, si ii voi apara cu ferocitate pentru ca nu raspund decat in fata propriilor mele legi. Simtul dreptatii la mine este la fel de puternic ca si simtul razbunarii.
Pretuiesc mult libertatea si in numele ei fac lucruri de care nu sunt neaparat mandra. M-am luptat pentru libertatea mea si de aceea am multe cicatrice pe trup si in suflet. Nu oblig pe nimeni sa ma urmeze in nebunia mea si de aceea gasesc putere sa le cer iertare celor pe care ii iubesc si ii ranesc fara sa vreau.
Les jeux sont fait, rien ne va plus! Când expresia de mai sus este folosită de un crupier, ea desemnează lansarea bilei ruletei şi imposibilitatea jucătorilor de a mai paria. Acum e intre noi doi, amice, si eu nu pierd niciodata!