Pana in iad si inapoi

Doamne, multumesc pentru ce mi-ai dat, pentru ce mi-ai luat si pentru ce mi-ai lasat.

Sunt good girl si nu am scris nimic de 22 de zile.

Am coborat pana in cele mai intunecate cotloane ale sufletului si m-am intors impacata cu mine.

Am respirat durere, m-am hranit cu speranta si m-am spalat cu lacrimi. M-am intors si am reusit sa stabilesc un echilibru intre mine si... mine.

Nu ma lamentez, nu am timp de pierdut. Poate ca viata uneori e nedreapta si cand crezi ca ai reusit sa-ti duci crucea pana in varful muntelui, iti face vant inapoi, zambind miseleste. Te prabusesti pana in cele mai negre abisuri ale disperarii si deznadejdii si daca nu te ridici suficient de repede, esti pierdut. De cand ma stiu m-am luptat pentru ceva. Nimic nu a fost simplu in viata mea. Am platit scump pentru fiecare lucru bun care mi s-a intamplat, dar daca ar fi sa o iau de la capat as face exact aceleasi alegeri.

And the winner is: ...good girl! Multumesc fiicei mele pentru rabdare si zambete, sufletului meu pereche pentru vise, speranta si iubire, prietenei mele pentru caldura si intelegere iar voua, oameni frumosi, pentru gandurile bune si curate.

Falling down

"Plangi? Sunt o femeie puternica, dar in primul rand sunt femeie."

Voi fi aici si voi citi tot ce scrieti voi, oameni minunati.

Am nevoie sa fiu o vreme eu cu mine. Ma ascund intr-o lacrima...

Reamonn - Falling Down
Asculta mai multe audio Muzica

Nu pot

Nu pot sa mai fiu intreaga, sa plang, sa fiu perfecta, sa stralucesc, sa ard, sa dorm, sa merg desculta, sa zambesc, sa visez, sa inventez povesti, sa mai cred in minuni, sa-mi gasesc echilibrul, sa ma privesc in oglinda, sa traiesc din surogate, subterfugii si resemnari.

Nu pot sa uit, as muri. Nu pot sa mor, as uita. Te chem, te ajung din urma, iti vorbesc, te ascult fara sa ma misc, speriata, cu inima indurerata si goala. Ma intorc spre tine si ma astept sa ma tii inca o data in brate, sa-mi sustii durerea asa cum mi-ai sustinut fericirea.

Nu pot sa mai impodobesc bradul, niciodata nu sunt daruri pentru mine acolo.

Nu pot sa cred, in ce? Nu pot sa cer, nu stiu sa fac asta. Nu pot sa fiu ingerul tau pazitor, mi-ai rupt o aripa.

Nu pot sa mai port batalii crancene cu demoni mai rai ca moartea, din care sa ies cu sufletul si inima tandari, sa adun cioburile cu grija, sa le lipesc cu dragoste, sa le alint cu blandete si sa le prefac intr-un intreg fara pata.

Nu pot sa mai fiu puternica, sunt doar o fraiera care n-a murit inca. Cineva a tras storuri negre pe toate ferestrele sufletului meu, nelasandu-mi decat una, prin care abia se mai zareste in departare o umbra.

Nu pot sa mai traiesc viitorul in loc de prezent. Sa ma joc de-a viata, dur si halucinant si sa accept senina de fiecare data cand realitatea mi se prabuseste in cap.

Nu pot sa ma eliberez de toate ideile acestea, de maniile mele. Nu pot sa incetez sa fiu cine eram si sa ma transform in cine sunt.

Nu pot sa visez imposibil, sa visez dureros, sa visez indiferent cum. Mi-e frica de esec.

Motanul Misu

Am motan. E cel mai frumos si cel mai educat motan pe care l-ati intalnit vreodata. E o minunatie de pisoi.

Povestea lui e una obisnuita. L-a cules fiica-mea dintr-un copac si l-a dus in prima faza acasa la bunici. A urmat operatiunea monstrul, in care mama si-a pus ochelarii si l-a spalat, dezinfectat, frezat, parfumat, apoi l-a livrat catre beneficiar, respectiv minunea blonda si creata care privea cu ochii mari ce se intampla cu ghemul de blanita care intrase in vietile noastre.

Cand parintii mei au plecat in concediu, eu am ramas responsabila cu florile si pisoiul. Si ce sa vezi? L-am vazut mic si singur in ditamai casa, l-am luat in brate si nu m-am mai dezlipit de el. Restul e istorie...
Azi, motanul Misu implineste 11 ani. Este un domn respectabil pe care il iubim si il stimam. Nu el este animalutul nostru de casa, ci noi suntem. Practic el este stapanul casei, iar noi, prin voia domniei sale, asiguram suportul logistic si tot ce mai e necesar pentru bunastarea altetei sale.

Voi mai scrie despre motanul Misu, dar suna telefoanele si chiar trebuie sa raspund.

Vineri

E liniste. Asta e ceva nou. E semn ca vecinii mei au plecat spre zari mai bune, departe de un oras prafuit si obosit dupa o saptamana istovitoare.
Motanul s-a asezat deja in pat si ma priveste nedumerit in timp ce isi spala labutele. Probabil se gandeste cat o sa imi ia pana adorm cu capul pe tastatura.
Vreau sa dorm, sa ma linistesc, sa visez...
Somn usor...

Asadar, stimati si stimate...

Am trecut in vizita pe la voi atat cat ma mai tin curelele. Mai am un pic si-mi pun scobitori sa-mi tin ochii deschisi, ca-n Tom si Jerry.

Vestea buna e ca am terminat la timp facturile.

Vestea proasta e ca sunt praf.

Vestea minunata e ca m-am intalnit cu voi, oameni frumosi, deschisi, calzi. Ce as mai putea sa spun eu in plus fata de ce ati spus voi? Stiu doar ca mi-ar placea sa ne intalnim din nou si sa discutam despre tot ce ne trece prin minte, sa bem bere si sa fumam ca turcii si sa plecam zambind spre vastele noastre apartamente, cu senzatia aceea grozava pe care o aveam aseara. Nu am simtit nicio clipa ca am stat la masa cu oameni pe care abia i-am cunoscut, dimpotriva, m-am simtit ca acasa.

Va doresc tuturor o noapte linistita!

Happy hour

Abia am intrat pe usa si zambesc de zici ca am castigat la loto. De fapt ce am castigat eu nu se poate cumpara cu toti banii din lume.

E grozav ca dupa noua ore de munca sa iesi cu prieteni dragi la o terasa in mijlocul Bucurestiului si sa te bucuri de o seara perfecta. Sa poti vorbi despre orice iti trece prin minte, sa razi din tot sufletul, sa imparti o felie de pizza si o bere cu oameni minunati, sa te simti iubit si apreciat chiar daca iti bate crivatul prin buzunare, sa traiesti cateva ore asa cum vrei tu, sa visezi cu ochii deschisi la o lume mai buna. Asta nu se poate cumpara cu toti banii din lume.