Isabella a murit, traiasca Isabella!

Sfarsit de toamna cu parfum de tristete si vise amanate. O seara rece cu amintiri dureroase. Viata de om amagit cu promisiuni desarte. Pecetea unui pacat greu pe fruntea brazdata de riduri adanci.
A pierdut timpul "miorlaind patetic" cum bine spunea un suflet. Au trecut ani in sir, ani in care credea cu tarie ca este in masura sa dea lectii de "supravietuire". Credea ca traieste, dar de fapt murise de mult...
Acum invata sa se iubeasca pentru a se putea ierta. Pleaca zambind trist sa se salveze, cu o speranta vaga in sufletul chinuit.
"Drum drept si lumina!" Asta obisnuia sa le spuna celorlalti, nestiind ca drumul il ratacise si lumina se stinsese, pentru ca mergea pe drumul spre nicaieri ascultand povesti despre totdeauna.
A pierdut cu eleganta, dar a castigat o victorie importanta. A invins clovnii!

Efectul umbrei

Pentru ca să existe frumuseţe a chipului, claritate a cuvântului, bunătate şi fermitate a caracterului e nevoie de umbră ca şi de lumină. Nu-şi sunt duşmance, ci mai degrabă se ţin prieteneşte de braţ, iar când lumina dispare, umbra păleşte la rândul ei.
Friedrich Nietzsche - Calatorul si umbra sa
 

Pentru inceput...

ce fac?

Gardul

Cand am fost aici era vara. Acum miroase a tristete si a singuratate. 

Nu mai stiu sa sar garduri. Voi astepta. Asta stiu sa fac cel mai bine.

Isabella va fi bine, totul e asa cum trebuie sa fie

Isabella deschise un ochi. Apoi pe celalalt. Simti o durere cumplita in ochiul stang. Inchise ochii incercand sa se dumireasca ce a lovit-o. Avea senzatia inspaimantatoare ca durerea creste cu fiecare secunda. Credea ca se va sfarama in mii de bucatele. Respira incet, cu teama. O durea atat de tare ca nu-si mai putea stapani lacrimile.
Cu greu cobori din pat si se indrepta catre baie. Apa rece ii facea bine. Se privi in oglinda.
-"Ce figura de Gelsomina plouata ai, fata draga!" Acum vorbea singura...
Se auzi miau de motan adormit.
-"Buna dimineata si tie! Ti-e foame?"
Simti cum scartaie ceva sub papucii ei. Cioburi? Isi aminti de oglinda sparta aseara si o trecu un fior rece pe sira spinarii.
Telefonul era imprastiat printre cioburi. E joi. Trebuie sa mearga la birou. Imposibil.
Atenta sa nu se taie, aduna ce mai ramasese din telefon si incerca sa-l faca sa functioneze. Trebuia sa sune la birou si sa spuna ca nu se va duce.
-"Unde dracu e cartela?" Undeva sub gramada asta de cioburi...
Oglinda sparta... Mama ei ii spusese ca o oglinda sparta inseamna sapte ani de ghinion. Aiurea! A avut deja parte de cei sapte ani de ghinion, in avans.
Un telefon scurt la birou. Doua zile din concediul ramas de anul trecut. Doua zile de stat acasa si de uitat pe pereti. E cel mai mic dintre rele. N-ar putea sa mearga asa plansa la birou. Daca ar simti cat e de vulnerabila in clipa asta, ar sfasia-o haita de lupi.
Privi in jurul ei si se simti atat de amarata, ca ii venea sa-si planga de mila. Trebuia sa inceapa de undeva, dar nu stia exact de unde... Poate ca ar trebui sa stranga cioburile mai intai... Sau poate nu trebuie sa faca nimic... 

O durere sfasietoare si senzatia ca se va dezintegra in orice clipa a lovit-o in plin. In casa mirosea a tristete si a singuratate. Inima ei speriata batea din ce in ce mai incet in timp ce storuri negre se lasau incet peste sufletul Isabellei.

Isabella in continuare se simte bine, ii e doar frig...

Pe masa o astepta telefonul pe care il uitase dimineata. Niciun apel pierdut.
Se aseza pe scaun. Simtea nevoia sa bea ceva. In casa era o sticla de tequila primita cadou de Craciun, dar nu stia exact unde o pusese. Incepu sa o caute cu inversunare. Era in biblioteca, Dumnezeu stie ce-a fost in mintea ei cand a pus-o acolo... Lua o gura direct din sticla si lichidul - mai tare decat isi amintea ea - ii arse gatul. Inca o gura si lumea parea mai roz. Se simtea mai bine chiar daca era constienta de durerea de cap de maine dimineata. Ce mai conta? Isi aprinse o tigare si trase adanc fumul in piept.
Telefonul tacut statea in fata ei, pe masa. Isabella il ridica si il arunca fix in oglinda din fata ei. O multime de cioburi s-au imprastiat in toata camera si tot ce a mai stiut sa faca a fost sa rada. Din tot sufletul. Asa cum nu o mai facuse de multa vreme.