Avea dreptate Chilian, ce zi de c...t...
O zi in care nu se intampla nimic, insa paradoxal, se intampla totul...
M-am trezit privind cu ura catre ceas, am baut o cafea si am fumat la fereastra privind catre blocul gri din fata mea.
Ma grabesc, evident nu curge apa calda la ora aceasta. Azi cu ce dracu' ma mai imbrac? Arunc ceva pe mine si alerg sa prind autobuzul. Nu-l prind. Mai stau 15 minute alaturi de o gloata de copii cu mamele aferente si vreo doua pensionare rebegite, care discuta cu aprindere despre tipul de otet pe care il folosesc la gogosari. Si se scumpesc si gazele, draga....
Ajung la birou gata obosita, sifonata si cu pantofii murdari de praf. Obisnuiam sa iubesc orasul acesta. Asa cum e el, plin de praf, agitat. Aici m-am nascut si nu stiu sa locuiesc in alta parte. Nu pot si nu vreau asta. Imi doresc sa se intample o minune si sa dispara mizeria din el, sa gasesc dimineata cladiri vopsite in culori vesele, sa ma pot aseza pe o banca si sa privesc un copac inflorit, sa vad oamenii zambind. Stiu, nu exista minuni...
Sunt obosita, nervoasa si un pic nesuferita. Toti suntem asa. Ar trebui sa nu mai cautam vinovati, ci solutii. Am putea incepe cu un zambet. Ce-ar fi?
