sâmbătă, 30 octombrie 2010

Si s-a facut liniste...

O sa incep prin a spune ca sursa acestei fotografii nu o cunosc, dar o voi folosi, asumandu-mi riscul de a-mi sari cineva in cap, pentru ca e foarte sugestiva pentru ce am de spus.
Iertati-ma, am pacatuit! Am renuntat pentru o vreme la vorbirea articulata si am ales sa ma exprim precum pitecantropii in trecutul indepartat. Strigand, mai precis. Cand nu mai incape logica, ma trezesc strigand.
Ca esti profesor universitar sau maturator, sef de stat sau dormi pe o banca in parc, in clipa in care se termina logica, strigi. Uneori, cel sau cei din fata mea provoaca asta. Neputinta unora de a intelege argumentele sanatoase, frumos articulate pe care le aduc in sprijinul afirmatiilor sau actiunilor mele. Insistenta si seninatatea lor de a nu pricepe ceva evident, ma determina uneori sa imi pierd cumpatul si sa uit pentru o clipa in ce era ma aflu si sa ma transform in ceva ce nu recunosc, dar instinctiv aplic. Uneori simt nevoia sa ii fac pe cei din jur sa inteleaga, stragand la ei daca e nevoie, ca atitudinea sau actiunea lor nu e neaparat corecta. De unde stiu ca eu am dreptate? Pentru ca aplic normele lor. O data ma raportez si eu la normalul celorlalti si constat ca nici asa nu e bine.
M-am dezmeticit si am revenit la vorbirea articulata. Am un foarte acut sentiment de jena, in primul rand fata de mine si apoi fata de ceilalti si simt cum bucatica de sfanta din mine imi umple sufletul cu sentimentul minunat de: "nu poti tu sa-mi faci mie rau, cat te pot iubi eu pe tine".
Morala acestui episod? Cei din fata mea, probabil multumiti ca m-au adus macar pentru o clipa in pragul nebuniei si m-au facut asemeni lor, spun: "Pai, de ce nu zici domne asa? Acum am inteles!" Ei pleaca fericiti sa fi inteles in sfarsit cum merg lucrurile, iar eu raman zambind cu tristete, spunand: "Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac..."
Din pacate, uneori, nu ne putem justifica faptele decat spunand: "Asta-i viata!"
Imi vine sa urlu, dar nu stiu la cine...