Duminica seara

Pentru inceput, voi cere iertare usilor pe care uit sa le deschid, telefoanelor la care nu raspund, viselor uitate intr-un colt de suflet, zambetelor incremenite intr-un rid, bucuriilor incorsetate de teama ca va trebui sa platesc un pret pentru ele, plimbarilor amanate.

Numar zile, ore, bani, in general tot ce se poate numara pe lumea asta. Merg pe strada cu privirea in pamant si imi ridic ochii spre cer doar ca sa vad daca e cazul sa imi iau umbrela. Uit ca sunt inconjurata de miracole si uit ca ele se intampla la tot pasul, numai eu ma incapatanez sa nu pricep nimic. Uite de asta imi cer iertare...

Nu stiu ce minune face sa functioneze acest minunat computer in seara aceasta, dar nu mai pierd vremea intrebandu-ma si scriu repede, pana nu se razgandeste.

Ce am mai facut? Am trait, am zambit, am sperat, am visat, am avut gripa, i-am scris lui Mos Craciun, am mai vorbit cu Batrana Doamna. Am redescoperit lumea minunata dintre paginile cartilor, senzatia pe care o ai atunci cand stii ca trebuie sa pui semnul intre foi si sa amani cititul, dar nu te induri si iti spui ca mai citesti o pagina si inca una si te trezesti ca s-a facut dimineata. M-a durut, am plans, am mai fost si trista uneori.

Imi doresc sa treaca timpul mai repede si sa vina Radu acasa. Imi doresc sa vina Craciunul.

Imi mai doresc sa existe macar o zi in care sa nu am nicio problema, nimic de rezolvat, nimic care sa ma supere.

Le multumesc in fiecare zi prietenilor mei minunati, oamenii care se incapataneaza sa ramana langa mine si sa ma iubeasca atunci cand merit cel mai putin.

Le spun bun venit celor care s-au oprit de curand aici. Inseamna foarte mult pentru mine, poate tocmai pentru ca acesta nu este un blog cu stiri senzationale, cu evenimente deosebite, cu o tematica anume, este casa mea virtuala, parcela mea de net, cum o numea cineva, si daca va opriti aici, inseamna ca sunteti ca mine, oameni normali intr-o lume anormala.

Mi-e dor sa scriu, mi-e dor de mine, mi-e dor de voi... Mi-e dor sa ma prostesc, sa scriu despre nimic sau despre tot, sa scriu pur si simplu.

Uitasem cat de bine e sa scrii totul asa, dintr-o suflare. Ratacisem in gand faptul ca apartin acestei comunitati de oameni buni intr-o lume rea. Mi-e bine, mi-e frumos, mi-e lumina.

Ma bantuie un cantec de azi dimineata si vreau sa-l las aici. Nu l-am gasit cat e internetul asta de mare. Il canta Ilie Stoian. Suna cam asa:

"Asadar, stimati si stimate,/ Un boldozer a intrat in carciuma Focsani/ A varsat vinul cald si tuica doua prune/ Si ne-a-ntinerit cu o suta de ani./// Carutasii, precupetii, caramidarii/ Sutii Teilor si poetii de cartier/ Au ramas fara vorbe, fara pahare/ Carciuma Focsani s-a mutat in cer/// Va aparea un bloc, ori un parc cumsecade/ Colentinele mamii lor de golani/ sa caute alte si alte duminici/ In care se intra fara bani/// Dar vine cu toamna, stimati si stimate/ Ne bate prin oase un cantec candriu/ Unde vom gasi atata uitare/ si-atata margine eu nu mai stiu/// Umbla cuvintele goale pe strada/ La bratul poetilor de cartier/ Un buldozer aseara ne-a lovit de moarte/ carciuma Focsani s-a mutat in cer."

Daca v-au placut bufonii mai poftiti si maine seara. Curtea Berarilor la ora 18.00. Carciuma Focsani s-a mutat in cer.

*sursa foto www.allposters.com