De toamna

Si spui ca ai uitat cand ti s-au furat lacrimile? Cand ai avut timp? Deja s-a facut niciodata? In ce masori intensitatea viselor? Dar a durerii lor? Unde-ti sunt ochii? Unde sunt eu? Cum imparti la doi? Cum faci sa fie echitabil? La ce te uiti cand deschizi ochii? Mai stii sa respiri? Unde sunt urmele de ruj de pe cana? Cui sa intind tigarea dupa ce o aprind? De cate ori crezi ca se poate muri? Ce culoare mai au stelele? Incotro se indreapta umbrele? Ale cui sunt urmele pasilor? Pentru cine bate vantul? Cand? Unde? De ce? Niciodata. Nicaieri. Ploaie. Chitara. Trist. Suflet care doare. E inca viu...Speranta... O noua zi.

Isabella si cele trei ore

A trait asa o vreme. Reusea sa fure cate trei ore din cand in cand. Dimineata, cand orasul casca si se freca somnoros la ochi, Isabella strangea cu grija cioburile de vise si le prefacea in amintiri calde pentru nopti reci. Uneori ea era multumita. Nu se amagea numind-o fericire. Zambea. Trist, dar zambea. Cu toate acestea, intr-o noua dimineata s-a trezit brusc din vis si a cautat disperata soarele. Nu mai era acolo. Plecase de ceva timp, dar ea nu remarcase acest lucru. Fusese ocupata sa traiasca cele trei ore. Ca de obicei, lumea i s-a prabusit in cap, inima i s-a facut mica, s-a ascuns intr-un colt de suflet si o lacrima fierbinte a alunecat pe obrazul ei. Intunericul o grabea spre nimic si a strigat de nu s-a auzit. In ce se transformase oare? Cum a putut sa fie atat de oarba si sa nu vada ca soarele a plecat? Era frig si intuneric de multa vreme. Cum de nu vazuse asta? Probabil s-a intamplat atunci cand a stat langa nicaieri si l-a ascultat vorbindu-i despre totdeauna. Da. Asa a fost. Atunci a plecat soarele. In timp ce ea vindea suflet pentru a-si hrani inima. Ramasese singura. Ceva era in neregula parca, dar nu avea pe cine sa intrebe. Abia atunci a inteles. Traise visul altcuiva.