Isabella si cele trei ore

A trait asa o vreme. Reusea sa fure cate trei ore din cand in cand. Dimineata, cand orasul casca si se freca somnoros la ochi, Isabella strangea cu grija cioburile de vise si le prefacea in amintiri calde pentru nopti reci. Uneori ea era multumita. Nu se amagea numind-o fericire. Zambea. Trist, dar zambea. Cu toate acestea, intr-o noua dimineata s-a trezit brusc din vis si a cautat disperata soarele. Nu mai era acolo. Plecase de ceva timp, dar ea nu remarcase acest lucru. Fusese ocupata sa traiasca cele trei ore. Ca de obicei, lumea i s-a prabusit in cap, inima i s-a facut mica, s-a ascuns intr-un colt de suflet si o lacrima fierbinte a alunecat pe obrazul ei. Intunericul o grabea spre nimic si a strigat de nu s-a auzit. In ce se transformase oare? Cum a putut sa fie atat de oarba si sa nu vada ca soarele a plecat? Era frig si intuneric de multa vreme. Cum de nu vazuse asta? Probabil s-a intamplat atunci cand a stat langa nicaieri si l-a ascultat vorbindu-i despre totdeauna. Da. Asa a fost. Atunci a plecat soarele. In timp ce ea vindea suflet pentru a-si hrani inima. Ramasese singura. Ceva era in neregula parca, dar nu avea pe cine sa intrebe. Abia atunci a inteles. Traise visul altcuiva.