Gardul

Cand am fost aici era vara. Acum miroase a tristete si a singuratate. 

Nu mai stiu sa sar garduri. Voi astepta. Asta stiu sa fac cel mai bine.

Isabella va fi bine, totul e asa cum trebuie sa fie

Isabella deschise un ochi. Apoi pe celalalt. Simti o durere cumplita in ochiul stang. Inchise ochii incercand sa se dumireasca ce a lovit-o. Avea senzatia inspaimantatoare ca durerea creste cu fiecare secunda. Credea ca se va sfarama in mii de bucatele. Respira incet, cu teama. O durea atat de tare ca nu-si mai putea stapani lacrimile.
Cu greu cobori din pat si se indrepta catre baie. Apa rece ii facea bine. Se privi in oglinda.
-"Ce figura de Gelsomina plouata ai, fata draga!" Acum vorbea singura...
Se auzi miau de motan adormit.
-"Buna dimineata si tie! Ti-e foame?"
Simti cum scartaie ceva sub papucii ei. Cioburi? Isi aminti de oglinda sparta aseara si o trecu un fior rece pe sira spinarii.
Telefonul era imprastiat printre cioburi. E joi. Trebuie sa mearga la birou. Imposibil.
Atenta sa nu se taie, aduna ce mai ramasese din telefon si incerca sa-l faca sa functioneze. Trebuia sa sune la birou si sa spuna ca nu se va duce.
-"Unde dracu e cartela?" Undeva sub gramada asta de cioburi...
Oglinda sparta... Mama ei ii spusese ca o oglinda sparta inseamna sapte ani de ghinion. Aiurea! A avut deja parte de cei sapte ani de ghinion, in avans.
Un telefon scurt la birou. Doua zile din concediul ramas de anul trecut. Doua zile de stat acasa si de uitat pe pereti. E cel mai mic dintre rele. N-ar putea sa mearga asa plansa la birou. Daca ar simti cat e de vulnerabila in clipa asta, ar sfasia-o haita de lupi.
Privi in jurul ei si se simti atat de amarata, ca ii venea sa-si planga de mila. Trebuia sa inceapa de undeva, dar nu stia exact de unde... Poate ca ar trebui sa stranga cioburile mai intai... Sau poate nu trebuie sa faca nimic... 

O durere sfasietoare si senzatia ca se va dezintegra in orice clipa a lovit-o in plin. In casa mirosea a tristete si a singuratate. Inima ei speriata batea din ce in ce mai incet in timp ce storuri negre se lasau incet peste sufletul Isabellei.

Isabella in continuare se simte bine, ii e doar frig...

Pe masa o astepta telefonul pe care il uitase dimineata. Niciun apel pierdut.
Se aseza pe scaun. Simtea nevoia sa bea ceva. In casa era o sticla de tequila primita cadou de Craciun, dar nu stia exact unde o pusese. Incepu sa o caute cu inversunare. Era in biblioteca, Dumnezeu stie ce-a fost in mintea ei cand a pus-o acolo... Lua o gura direct din sticla si lichidul - mai tare decat isi amintea ea - ii arse gatul. Inca o gura si lumea parea mai roz. Se simtea mai bine chiar daca era constienta de durerea de cap de maine dimineata. Ce mai conta? Isi aprinse o tigare si trase adanc fumul in piept.
Telefonul tacut statea in fata ei, pe masa. Isabella il ridica si il arunca fix in oglinda din fata ei. O multime de cioburi s-au imprastiat in toata camera si tot ce a mai stiut sa faca a fost sa rada. Din tot sufletul. Asa cum nu o mai facuse de multa vreme.

Isabella se simte bine, e doar obosita...

"Nu mai pot!" Cum sa imi scot cuvintele astea din cap? - se intreba iritata, Isabella. Ma urmaresc peste tot de o saptamana. Le aud in somn, le respir, le simt... Am luat-o razna...
In noptile ei reci si mai negre ca moartea, Isabella isi asemuise de multe ori sufletul cu un catel de pripas. Unul din acei maidanezi pe care nu-i vrea nimeni. Nu sunt nici frumosi, nici de rasa, ce sa faci cu ei? Nimeni nu se opreste sa priveasca in ochii lor calzi si sa vada mai departe, pana in sufletul lor...
Asocierea aceasta, insa,  nu se potrivea cu ceea ce vedeau oamenii din jurul ei. Pentru ei era mai degraba un pitbull. Masca ei perfecta ascundea sufletul liber si rebel. In timp invatase sa se poarte ca mortii vii din jurul ei, sa traiasca in aparenta dupa regulile lor, dar constatase cu surprindere ca nu era bine nici asa. Obosise sa se mai prefaca, iar acum simtea ca nu mai poate. Da. Femeia puternica se declara infranta.
Se indrepta tacuta spre casa. Era ingrozitor de frig si ningea iar. Isabella ura din tot sufletul iarna. Iarna aceea rece, urata, umeda, plictisitoare si rea. O pandea in fiecare zi la geam si la usa. O scotea din minti si, din pacate, tot ce putea face, era sa se inchida intre patru pereti...

De pe drum...

Every day an endless dream of cigarettes and magazines.
Well i'm on the road...

Inadaptatul

Joi spre nicaieri

Inca din zorii zilei ma aflu la post. Cunosc perfect itinerariul si nu ma abat de la el. In fiecare zi acelasi lucru. In fiecare zi imi pun niste masti, cate una pentru fiecare situatie in care ma aflu. Cand sa mai fiu eu? Ce mai inseamna sa fiu eu? Pana la urma, cine naiba sunt eu?
In aceasta dimineata cerul avea o nuanta cenusie si vantul, care intregea acest peisaj, facea ca totul sa capete un aspect dezolant. De undeva, peste orasul parasit venea o vaga urma de soare, de o stranie culoare galben-verzuie, cu aspect de cadavru uitat pe marginea drumului.
Am mai uitat sa traiesc o vara. Am mai incercat sa ma prefac ca totul e asa cum trebuie sa fie. Am facut mereu aceleasi greseli si le-am justificat cu nume de vise. Mi-am spus mereu aceleasi minciuni si le-am numit dorinte. Am visat mereu cu ochii larg deschisi pana mi-au sangerat. Am obosit si vreau sa-i inchid, sa visez si eu ca toti ceilalti.
De asta m-am temut intotdeauna. Daca inchid ochii, vin clovnii si ma tem ca voi pleca cu ei spre nicaieri...