Joi spre nicaieri

Inca din zorii zilei ma aflu la post. Cunosc perfect itinerariul si nu ma abat de la el. In fiecare zi acelasi lucru. In fiecare zi imi pun niste masti, cate una pentru fiecare situatie in care ma aflu. Cand sa mai fiu eu? Ce mai inseamna sa fiu eu? Pana la urma, cine naiba sunt eu?
In aceasta dimineata cerul avea o nuanta cenusie si vantul, care intregea acest peisaj, facea ca totul sa capete un aspect dezolant. De undeva, peste orasul parasit venea o vaga urma de soare, de o stranie culoare galben-verzuie, cu aspect de cadavru uitat pe marginea drumului.
Am mai uitat sa traiesc o vara. Am mai incercat sa ma prefac ca totul e asa cum trebuie sa fie. Am facut mereu aceleasi greseli si le-am justificat cu nume de vise. Mi-am spus mereu aceleasi minciuni si le-am numit dorinte. Am visat mereu cu ochii larg deschisi pana mi-au sangerat. Am obosit si vreau sa-i inchid, sa visez si eu ca toti ceilalti.
De asta m-am temut intotdeauna. Daca inchid ochii, vin clovnii si ma tem ca voi pleca cu ei spre nicaieri...