Isabella se simte bine, e doar obosita...

"Nu mai pot!" Cum sa imi scot cuvintele astea din cap? - se intreba iritata, Isabella. Ma urmaresc peste tot de o saptamana. Le aud in somn, le respir, le simt... Am luat-o razna...
In noptile ei reci si mai negre ca moartea, Isabella isi asemuise de multe ori sufletul cu un catel de pripas. Unul din acei maidanezi pe care nu-i vrea nimeni. Nu sunt nici frumosi, nici de rasa, ce sa faci cu ei? Nimeni nu se opreste sa priveasca in ochii lor calzi si sa vada mai departe, pana in sufletul lor...
Asocierea aceasta, insa,  nu se potrivea cu ceea ce vedeau oamenii din jurul ei. Pentru ei era mai degraba un pitbull. Masca ei perfecta ascundea sufletul liber si rebel. In timp invatase sa se poarte ca mortii vii din jurul ei, sa traiasca in aparenta dupa regulile lor, dar constatase cu surprindere ca nu era bine nici asa. Obosise sa se mai prefaca, iar acum simtea ca nu mai poate. Da. Femeia puternica se declara infranta.
Se indrepta tacuta spre casa. Era ingrozitor de frig si ningea iar. Isabella ura din tot sufletul iarna. Iarna aceea rece, urata, umeda, plictisitoare si rea. O pandea in fiecare zi la geam si la usa. O scotea din minti si, din pacate, tot ce putea face, era sa se inchida intre patru pereti...