Elisabeta

Ea este mama mea. Sau ar trebui poate sa spun, ea a fost mama mea...

Acum cinci ani s-a mutat intr-o stea, cum spunea alt om drag mie, plecat si el acum...

Ma doare, mama. Inca ma doare. In fiecare an la fel. Durerea e aceeasi si nu ma pot obisnui cu ea.

Ma doare, mama. Ma dor cuvintele pe care nu le-ai rostit. Ma dor lacrimile pe care nu le-ai plans. Ma dor duminicile fara tine. Ma doare privirea pierduta a tatalui meu. Ma doare tacerea lui fara tine. Ma doare amintirea ta.

Nu sunt puternica, plang desi am promis ca nu o voi face. Imi spunea ca ranile se poarta cu mandrie. Uneori ma lasa sa plang si spunea ca au voie sa planga chiar si femeile puternice, dar numai un pic si numai daca nu le vede nimeni. De la ea am invatat sa ascund durerea sub un machiaj bine facut si sub o rochie bine croita. Nu sunt puternica, azi ma ascund intr-o lacrima...

Mi-e dor de femeia extraordinara care a fost mama. Mereu zambitoare si eleganta, invidiata de femei si admirata de barbati, iubita nebuneste de tata. Mi-e dor de ea...

E liniste in casa si ma doare linistea. As vrea sa fie aici si sa ma certe ca fumez prea mult in timp ce isi aprinde o tigare. Sa imi spuna ca beau prea multa cafea si sa imi ia cana zambind, spunandu-mi ca asta e treaba serioasa, pentru cunoscatori. Sa ma priveasca cu ochii ei verzi si sa imi spuna ca ma imbrac ca un pusti, ca jeansii si bocancii nu sunt potriviti pentru o doamna. Sa ma certe ca imi fac o coada in varful capului si seman cu o fantana arteziana. Sa ma certe ca pun coatele pe masa si ca scot limba la ea cand imi spune ca e inadmisibil sa vorbesc in timp ce mananc. As vrea sa fie aici pentru ca ma doare linistea...

As vrea sa fie aici si sa ii spun ca am invatat sa iubesc si sa iert. Sa imi pun capul in poala ei si sa ii vorbesc despre Ortansa si despre Radu. Sa ii multumesc pentru tot ceea ce sunt si mai ales pentru ce nu sunt. Sa ma ierte pentru tot ce am spus si nu am spus, pentru tot ce am facut si nu am facut, pentru tot ce mi-am amintit si ce am uitat. Dar nu e... si mi-e dor de ea...

Nu sunt trista, poate un pic solemna... Zambesc si ma gandesc la copilarie acum. La vremurile cand totul era simplu si marea mea problema era ca mama ma chema la masa atunci cand nu imi era foame. Cand credeam ca toata lumea e fericita pentru ca erau desene animate la televizor, cand credeam ca moartea se intampla numai in basme, ca hernia de disc e doar la unchiul meu in dotare, cand radeam impreuna cu mama de prietena ei care isi punea ochelarii pe cap si apoi ii cauta disperata prin toata casa...

Uneori, cand avea timp imi citea. Vesnic aceeasi poveste, "Ratusca cea urata ". Povestea mea preferata, pentru ca asa ma simteam privind-o. Mama era atat de frumoasa! Imi citea si cand termina zambea de fiecare data. Acum stiu ca nu sunt urata, nu ma priveam in oglinda potrivita, nu intalnisem ochii lui Radu. As vrea sa fie aici si sa ma vada cat sunt de frumoasa acum. O simt zambind...

Mi-e dor de ea si in ipostaza de bunica. Bunica Ortansei. Lumina ochilor ei. Poate ca mie a uitat uneori sa imi spuna ca ma iubeste, dar i-a oferit fiicei mele toata dragostea ei, toata caldura si bunatatea din lume. Mi-e dor de bunica Ortansei

Mi-e dor de sotia tatalui meu. De femeia frumoasa pe care tata a asteptat-o douasprezece ore pe o banca pe vremea cand eu nu eram decat un vis. De femeia care era inainte de a-mi fi mie mama. De femeia pe care tata a iubit-o mai presus de orice. E pierdut fara mama. Mi-e dor si de tatal meu asa cum era. A plecat cu zambetul lui acum cinci ani si oricat ar incerca, nu mai poate fi intreg fara ea.

A mai trecut un an. Ma doare, mama. Mi-e dor de tot ce ai fost si nu ai fost. Ma doare, si de durere ma ascund intr-o lacrima...