D-aia!

Stiti ce ma scoate din minti cel mai tare? Ceva ce nu pot controla. Si stiti ce nu pot controla? Ce se intampla cu oamenii pe care ii iubesc. Imi ies din minti cand patesc ceva rau si eu nu am cum sa ii ajut. Ma incearca un sentiment de frustrare cum nu va puteti imagina.
De cand ma stiu am fost asa, dar cu fiica-mea e mult mai complicat. Recunosc, sufar de sindromul parintelui singur si am tendinta sa o protejez excesiv, desi sunt constienta de faptul ca e adult.
Ca sa intelegeti de ce bat campii in mod festiv si-mi pun cenusa in cap in public, aseara a venit cu glezna luxata. A fost la munte si s-a intamplat pur si simplu. Se putea intampla oricui, nu-i asa? Pai da, oricui, dar aici vorbim de fiica-mea!
Evident, mi-am iesit din minti si am inceput sa zbier la biata copila in timp ce aplicam Fastum gel si fasa elastica pe glezna cu pricina. De ce zbieram? Pentru ca sunt maica-sa, d-aia!
Pentru ca in ultimii douazeci de ani asta am facut, la asta ma pricep cel mai bine. Sa fiu mama Ortansei. Zbieram ca nebuna pentru ca o iubesc ca pe ochii din cap, pentru ca innebunesc numai la gandul ca i s-ar putea intampla ceva, pentru ca nu stiu cum sa fiu altfel, pentru ca am crescut-o eu, pentru ca e a mea, pentru ca o iubesc si cand face tampenii, pentru ca atunci cand o privesc o vad tot mica, cu cozile strambe, cu sosetele cazute si genunchii plini de julituri, pentru ca as face orice pentru zambetul ei.
Mi-am facut autocritica pentru ca m-a certat toata lumea, desi sunt sigura ca data viitoare voi reactiona la fel. Am si argumente pentru asta: pentru ca sunt mama ei, d-aia!